duminică, 30 august 2009

Educaţia miniştrilor

Astă seară dezbatere la Realitatea despre reforma învăţământului (pachetu’ Miclea contra codu’ Andronescu), organizată de Tatulici. Invitaţi - miniştri ai învăţământului (actual şi foşti).

Nivelul discuţiei este dezarmant:

M: Clasa a IX-a trebuie adusă la gimnaziu.

A: Acest lucru este nerealist; nu se poate face.

M: Ba se poate.

A: Ba nu!

M: Ba da!

A: Ba nu!

.............

Se pare că aşa vor trece două ore. N-am răbdare să-i urmăresc.

Educaţia şcolii

Redau mai jos un articol ceva mai vechi apărut în „Adevărul”. Am intercalat comentariile mele cu roşu.

FP România: Educaţia - cealaltă criză globală

Autor: Moisés Naím

Data: 27 oct 2008

Majoritatea ţărilor se plâng de faptul că sistemele lor de învăţământ nu sunt bune de nimic, iar statisticile le dau dreptate. În ultimele săptămâni, subiectul banilor a monopolizat dezbaterea publică: falimente, pachete de soluţii financiare şi burse. Este de înţeles, dar câteodată este bine să vorbeşti despre alte lucruri, precum cealaltă criză globală: educaţia.

În Statele Unite, de exemplu, cheltuielile guvernamentale pentru educaţia primară şi secundară au crescut între 1980 şi 2005 cu 73%, în combinaţie cu o creştere a numărului de profesori şi cu o serie de iniţiative pentru îmbunătăţirea educaţiei. Toate fără niciun folos.

La fel şi la noi. Deci simpla infuzie de fonduri pentru dotări materiale, creşterea numărului de profesori şi perfecţionarea lor nu ajută la nimic. Lipseşte altceva.

Foarte simplu, elevii nu devin mai deştepţi. Rata de alfabetizare în 2005 este aceeaşi ca în 1980. Rezultatele la matematică s-au mai îmbunătăţit puţin, dar nu e nimic atât de îmbucurător încât să le scrii părinţilor.

Nu pot fi alfabetizaţi toţi oamenii. Am ajuns deja la procentul maxim. E o realitate naturală. Nu putem construi „omul nou”.

În cadrul unui discurs ţinut la întâlnirea guvernatorilor statelor americane, Bill Gates a declarat că este "îngrozit" şi "că-i este ruşine" de sistemul liceal al ţării sale. "Şcolile noastre se află într-o stare deplorabilă," a spus el, arătând că doar o treime din cei care termină liceul sunt pregătiţi pentru cetăţenie, muncă sau universitate.

Deci pentru 2/3 trecerea prin liceu e degeaba. Chiar trebuie să intre? Poate adevărata soluţie ar fi ca doar o treime din absolvenţii de gimnaziu să aibă acces în liceu. Ceilalţi „n-au cu ce”. De ce să-i chinuim?

Acelaşi lucru este valabil şi pentru alte ţări. În acelaşi sfert de secol, majoritatea naţiunilor bogate şi-au majorat cheltuielile pentru educaţie. Multe dintre state s-au confruntat cu scăderi semnificative ale standardelor şi rezultatelor.

Şi la noi au crescut cheltuielile deşi nu suntem bogaţi. Şi la noi au scăzut rezultatele. Scăderea e reală sau relativă? Rezultatele erau (procentual) mai bune când nu toţi elevii ajungeau la bacalaureat.

Între 2000 şi 2006, Spania, Japonia, Norvegia, Italia, Franţa şi Rusia – ca şi multe alte ţări – au cunoscut o scădere a ratei de alfabetizare, în timp ce în Franţa, Japonia, Belgia şi în alte ţări dezvoltate, numărul copiilor cu talent la matematică a scăzut. Finlanda şi Coreea de Sud se află printre puţinele ţări în care standardele s-au îmbunătăţit.

Se pare că ei au accentuat învăţământul profesional.

Mai mult, spre diferenţă de Statele Unite unde universităţile continuă să menţină standarde foarte ridicate, în Europa doar câteva instituţii de învăţământ se numără printre cele mai bune din lume. De exemplu, anul acesta doar trei universităţi franceze au fost incluse în lista celor mai bune 100 de universităţi elaborată de Universitatea din Shanghai. Nicio universitate spaniolă sau italiană nu a îndeplinit criteriile necesare pentru a fi inclusă în acest clasament.

Dacă spunem cuiva că şi în România sunt universităţi, crapă de râs...

Dar dacă educaţia este în criză în această lume bogată, în rândul ţărilor în curs de dezvoltare este dezastru. În aceste state educaţia mănâncă o proporţie notabilă din bugetul naţional fără să producă rezultate semnificative. Şi chiar şi acele ţări care au avut succese economice eşuează când vine vorba de educaţie.

Remarca e stupidă. Pesemne le sunt măsurate performanţele cu aceleaşi criterii ca ale celor bogate. Nu pot avea aceleaşi obiective ale învăţământului. Rezultatele comparaţiilor nu sunt relevante.

Chile, o economie emergentă-cheie, a turnat resurse considerabile în educaţie fără ca să se înregistreze o îmbunătăţire serioasă a standardelor de învăţământ. Paradoxul aici este că "educaţia" este citată în repetate rânduri ca soluţie la majoritatea problemelor lumii. De la sărăcie la violenţă urbană, de la război la corupţie, răspunsul scos în relief pare să fie totdeauna acelaşi: educaţie, educaţie şi iar educaţie.

Greşeala majoră este că toţi îşi închipuie că educaţia se face în şcoală. Adevărul este că în toate statele – bogate sau sărace – EDUCAŢIA SE FACE „PE STRADĂ”. În şcoală se poate face doar instrucţie/învăţare şi pe asta ar trebui să se concentreze. Este o realitate care nu poate fi schimbată, o lege a naturii (umane). Prin educaţie copilul devine membru al societăţii, iar de „societate” se ciocneşte pe stradă, nu în banca din clasă.

Candidaţii la funcţii politice din toată lumea se descriu pe ei înşişi ca preşedintele, prim-ministrul, guvernatorul sau primarul "educaţiei". În ciuda consensului legat de importanţa problemei şi a priorităţii care i se dă, împreună cu resursele corespunzătoare, criza educaţională mondială continuă nestingherită.

Politicienii trebuie să vorbească mereu despre ceva (mai ales despre lucruri la care nu se pricep), altfel nu-i cunoaşte nimeni. Educaţia sau încălzirea globală sunt subiecte la fel de bune...

Dar nimeni nu pare să ştie cu adevărat ce să facă. Mai multe computere în sălile de clasă? Salarii mai bune pentru profesori? Reducerea numărului de elevi? Creşterea competiţiei între şcoli şi între profesori? Acestea şi multe alte soluţii au fost încercate, dar rezultatele sunt departe de a fi convingătoare.

Generalizarea învăţământului care ar trebui să însemne obligativitatea/responsabilitatea elevilor de a parcurge 10-12 clase a devenit obligativitatea/responsabilitatea profesorilor de a-i ţine pe copii în şcoală 10-12 ani. Asta a dus la scăderea standardelor (chiar dacă pe hârtie au crescut) astfel încât să le poată îndeplini toţi. Aşa a scăzut şi nivelul de cunoştinţe al celor dotaţi pentru învăţătură. Fiecare persoană are un nivel maxim până la care poate urca pe scara intelectuală. Nu are rost să le ceri tuturor nivel de bacalaureat în numele egalităţii de şanse. Trebuie să ne împăcăm cu realitatea că şcoala nu e pentru toţi la fel şi să limităm până la 14 ani (maxim) învăţământul general.

Prin urmare, ce înseamnă toate astea? Pur şi simplu criza din educaţie despre care vorbeşte toată lumea în prezent nu e atât de rea faţă de criza financiară, care a devenit o obsesie. Găsirea unei soluţii pentru criza educaţiei este la fel de importantă ca ieşirea din criza financiară.

Între timp putem numai să sperăm şi să ne rugăm ca soluţiile cu care venim pentru criza financiară să fie mai bune decât cele de până acum, pentru a putea să ne ocupăm apoi de îmbunătăţirea standardelor de învăţământ.

Cum? Cu ce metode? Că astea deştepte de până acum au făcu mai mult rău.

(Moisés Naím este redactorul-şef al revistei americane "Foreign Policy" pe care a relansat-o în 2003, pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.

A fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.

Ultima sa carte, din 2006, este "Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy", tradusă deja în 18 limbi.)

Evoluţie

joi, 27 august 2009

Internetul lui Esop

Din când în când se mai trezeşte cineva să propună reglementarea/controlarea internetului. Pe diverse motive serioase: piraterie (audio-video, jocuri, diverse aplicaţii), hacking etc., dar şi din motive subiective/personale: unele persoane publice se simt lezate de părerile, depreciative la adresa lor, exprimate sincer (şi uneori într-un limbaj violent) de diverşi forumişti, blogherişti şi comentatori, adică oameni dornici de a-şi da cu părerea despre orice, oriunde şi oricum – politică de berărie, adică. Pe aceştia ar dori să-i vadă reduşi la muţenie. Este un alt simptom al caracterului încă feudal al societăţii noastre: ei, aristocraţii, se simt îndreptăţiţi să beneficieze de privilegii şi să fie izolaţi de plebe – dar asta e altă poveste.

De fapt, de câte ori a apărut un mijloc de comunicare nou, s-au găsit oameni care să-i vadă doar partea rea şi să-l condamne în întregime. Acuma este internetul la rând şi i se pun în cârcă (aproape) toate problemele omenirii.

Să ne amintim că a fost o vreme în care toate relele „veneau” din televizor; chiar şi azi auzim destul de des cât de rău este influenţată educaţia copiilor de vizionarea unor emisiuni „neadecvate vârstei”.

Cei care avem suficienţi ani, ne amintim şi că au fost vremuri în care exista o părere destul de răspândită că cititul cărţilor „te strică de cap”. Sunt convins că ideea asta a încolţit imediat după inventarea tiparului; povestea lui Don Quijote, cel smintit de romanele cavalereşti, este edificatoare.

În antichitate, neavând la îndemână vreun mijloc tehnic de comunicare bun de blamat, s-a găsit cineva care să incrimineze chiar limba. Povestioara, atribuită lui Esop – care a cumpărat limbi şi când a fost trimis după lucruri bune şi când a fost trimis după lucruri rele –, este foarte cunoscută şi, de fapt, arată şi latura pozitivă a comunicării interumane, nu doar pe cea negativă:

„...ce este mai bun si mai frumos în viaţă? Nu este oare limba, căci toată învăţătura şi filosofia prin ea se arată şi se învaţă? Dările şi luările, neguţătoria, închinăciunile, laudele şi chiar muzica – prin ea se fac. Prin ea se fac nunţile, se zidesc cetăţile, se mântuiesc oamenii, şi pe scurt: toată viaţa noastră prin ea stă. Aşadar, nimic nu este mai bun decât limba.”

„...ce e vreodată mai rău decât limba? Au nu prin ea se strică cetăţile? Au nu prin ea se omoară oamenii? Au nu toate minciunile, blestemele şi jurămintele strâmbe se fac într-însa? Au nu căsătoriile, domniile şi împărăţiile se strică din ea? Pe scurt: toată viaţa noastră prin ea se umple de nenumărate răutăţi!”

Un alt mod de a spune că nu armele ucid oameni, ci oamenii ucid oameni.

Până la urmă, degeaba dăm vina pe tehnică (tipar, televiziune, internet), adevărul este că răul e în oameni; împreună cu binele.

marți, 25 august 2009

Negustorul dubios e hoţ cinstit

De ce TB a catalogat ca „firmă dubioasă” o firmă proaspăt înfiinţată şi care nu apucase să desfăşoare nicio activitate? Firmă ai cărei acţionari sunt persoane serioase (?), cu greutate, foşti şi actuali înalţi funcţionari ai statului, cu alte cuvinte, oameni oneşti (?). Sau poate că TB cunoaşte prea bine fauna respectivă, că doar şi el se învârte prin sferele guvernamentale de mai bine de 20 de ani, şi ştie ce înseamnă o firmă de consultanţă formată din oameni „cu legături”.

Adevărata activitate a acestor „firme dubioase” nu poate fi alta decât traficul de influenţă şi mituirea înalţilor funcţionari la care nicio firmă care are cu adevărat ceva de oferit nu poate ajunge fără intermedierea „consultanţilor”. Iar aceste firme sigur se fac şi desfac în ritm susţinut pentru că astfel se pot pierde urmele activităţilor. Mi-e foarte greu să cred că asta a fost prima „dubioasă” în care a intrat fratele lui TB; ar fi fost păcat ca până acum să se irosească potenţialul unui asemenea nume, mereu asociat cuiva cu greutate prin cele ministere.

Ce mi se pare cu adevărat grav este senzaţia de normalitate care transpare din vorbele celor implicaţi, mai ales ale lui TB. Asta nu poate însemna decât că tuturor li se pare normal ca în acest mod să se desfăşoare toate afacerile în care este implicat statul: trafic de influenţă şi şpaga aferentă. Din acest punct de vedere, este perfect justificată mirarea afişată de exministra Ridzi când s-a trezit luată la rost pentru un lucru de nimic, după părerea ei.

Deci, în viziunea potentaţilor actuali, e normal ca statul să colaboreze (doar) cu firme dubioase... Ce fel de stat e ăsta? Cumva mafiot? Asta îmi confirmă o observaţie mai veche, în legătură cu banda de tâlhari care a înhăţat puterea politică în ţara asta acum mai bine de 60 de ani.

Şi mai este ceva evident: toate acele reguli stufoase, implicând o birocraţie exacerbată, privind utilizarea banilor de către instituţiile bugetare nu sunt respectate chiar de cei care le-au născocit; pesemne sunt doar pentru „căţei”.

luni, 24 august 2009

Problemele vechi ale României

Din întâmplare am recitit o cărţulie a lui Ioan Groşan „Planeta Mediocrilor” (publicată în foileton în „Ştiinţă şi tehnică” înainte de ’89) şi mi-a sărit în ochi un fragment pe care îmi permit să-l reproduc:

„– Tractorişti avem destui – spuse responsabilul. Toţi vor mai nou să se facă tractorişti, parc-a dat strechea-n ei. S-au prins că e mai uşor pe patru roţi decât pe două picioare. Nu de tractorişti, ci de cosaşi avem nevoie. Ştiţi cumva să cosiţi? Oameni v-aţi face.

Comandantul şi pilotul se uitară descumpăniţi unul la altul,

– Sau dacă v-aţi pricepe la tinichigerie – continuă mediocrul – încă ar fi o treabă. Ducem mare lipsă de tinichigii.”

Autorul zicea că a scris-o ca proză pseudo SF, dar văd că de fapt e de anticipaţie.

Cred că atunci, prin ’88-’89, i-o fi picat în mână şi lui Boc, a citit, a băgat la cap şi a-nvăţat să cosească. Şi uite că s-a făcut om: primul boc al ţării.

Se pare că încă de pe atunci învăţământul nu scotea destui tinichigii, nu numai acuma când a observat Băsescu.

duminică, 23 august 2009

23 degeaba

Uite că a mai venit/plecat un 23 august şi iar s-au găsit unii să reia veşnica discuţie despre „ce-ar fi fost dac’ar fi fost să fie” şi tot n-au ajuns la nicio concluzie, deci nici anul ăsta nu ştim dacă Antonescu a fost erou sau criminal, dacă Mihai a fost patriot sau trădător, dacă România a avut vreo şansă şi a ratat-o etc. Cum se vede, discuţii degeaba, fix exact specialitatea mea. Doar părerea mea lipsea... Aşa că:

Oare dacă Antonescu rămânea nearestat şi lupta „până la capăt”, România ar fi fost tratată la final cu mai mult „respect”? O asemenea problemă nu şi-o pot pune decât nişte creiere atrofiate, care-şi închipuie că războiul e un joc de şah. Uite că Ungaria n-a „întors armele” (ce de clişee s-au statornicit în legătură cu evenimentele alea!!), dar a ajuns în aceeaşi budă cu România; dar şi cu Polonia şi Cehoslovacia care n-au luptat nicicum, că nu mai existau.

S-ar fi câştigat timp suficient să permită venirea americanilor din sud? Păi nici n-au avut vreodată intenţia asta. Deja erau angajaţi total pe frontul de Vest şi la 23 august încă nu eliberaseră Parisul. Cu ce să mai deschidă încă un front?

Şi nici nu-mi vine să cred că ruşii ar fi putut fi întârziaţi 4-6 luni (cu cât zic unii că s-ar fi scurtat războiul) la Nămoloasa; că doară la Stalingrad au trecut peste armata română ca pe drumu mare.

Şi chiar dacă războiul s-a scurtat cu vreo lună, nu cred că anglo-americanii s-au bucurat prea tare, că aşa au pierdut ocazia să ajungă la Berlin simultan cu ruşii. Aşa că au rămas cu un dinte împotriva noastră şi din cauza asta.

Alţii cred că manevra executată de rege a avut ca efect benefic salvarea multor vieţi de români şi au fost evitate distrugerile specifice trecerii frontului peste toată suprafaţa ţării. Poate că, într-adevăr s-au evitat distrugeri, dar jaful care a urmat ocupaţiei a compensat în totalitate...

Iar armata a avut pierderi cel puţin la fel de mari, pentru că mulţi soldaţi au fost luaţi prizonieri şi trimişi „na Sibir” de proaspeţii aliaţi şi a urmat campania din Vest, foarte sângeroasă pentru români.

Concluzia mea e că oricum, tot acolo ajungeam, cu aceleaşi pierderi; şi astăzi, tot aici, în acelaşi hal. Orice variantă era degeaba.

marți, 18 august 2009

Zburătorii

Bine că în sfârşit au observat şi celebrii „cercetători britanici” ceea ce era evident de atâta vreme: Filmele SF au dus la creşterea numărului de apariţii de OZN-uri. BBC News Magazine: „David Clarke, an expert on UFO sightings based at Sheffield Hallam University, believes there is a link between sightings and science-fiction.

Din păcate se fac chiar filme (pretins) documentare care prezintă fenomenul într-o manieră complet fantezistă.

Au trecut atâţia ani de când USAF a declarat că de când au terminat WWII se ocupă intens cu testarea a tot felul de aparate zburătoare (sâmburele de adevăr din fenomenul OZN) şi uite că se găsesc în continuare turme de „credincioşi” capabili să se închine la tot ce zboară.

Istorii cu repetiţie

Obama despre războiul din Afganistan: "This will not be quick, nor easy. But we must never forget this is not a war of choice, this is a war of necessity."

Uite că a zis-o p’a dreaptă (până la urmă) că n-a avut încotro. Pacea se amână pentru mileniul următor. Cred că cei care credeau că Obama o să scoată USA din război s-au cam dezumflat. Nici chiar „cel mai tare om din lume” nu poate face în politica mondială chiar orice-l taie capul.

Şi CCCP se împotmolise în Afganistan şi nu mai reuşea să iasă. Acuma repetă figura şi U(niunea)S(ovietică)A(ilaltă).

Dacă ne închidem urechile ca să nu mai auzim vorbele, şi ne deschidem ochii ca să nu pierdem din vedere faptele, parcă nu e mare deosebire între Obama şi Bush.

duminică, 9 august 2009

Povestea lui Codoi

Un articol despre încălzirea globală care ar trebui citit de cei preocupaţi de problemă, măcar pentru faptul că e scris de un om de ştiinţă, nu de un politician, ziarist, sau alt dependent de mass-media.
Câteva fragmente:

„The earth's climate really is strongly affected by the greenhouse effect, although the physics is not the same as that which makes real, glassed-in greenhouses work. Without greenhouse warming, the earth would be much too cold to sustain its current abundance of life. However, at least 90% of greenhouse warming is due to water vapor and clouds. Carbon dioxide is a bit player.”

„That is, water vapor and clouds may actually diminish the already small global warming expected from CO2, not amplify it. The evidence here comes from satellite measurements of infraredradiation escaping from the earth into outer space, from measurements of sunlight reflected from clouds and from measurements of the temperature the earth's surface or of the troposphere, the roughly 10 km thick layer of the atmosphere above the earth's surface that is filled with churning air and clouds, heated from below at the earth's surface, and cooled at the top by radiation into space.”

„But the climate is warming and CO2 is increasing. Doesn't this prove that CO2 is causing global warming through the greenhouse effect? No, the current warming period began about 1800 at the end of the little ice age, long before there was an appreciable increase of CO2. There have been similar and even larger warmings several times in the 10,000 years since the end of the last ice age. These earlier warmings clearly had nothing to do with the combustion of fossil fuels. The current warming also seems to be due mostly to natural causes, not to increasing levels of carbon dioxide. Over the past ten years there has been no global warming, and in fact a slight cooling.

„The climate has changed many times in the past with no help by mankind. Recall that the Romans grew grapes in Britain around the year 100, and Viking settlers prospered on small farms in Greenland for several centuries during the Medieval Climate Optimum around 1100.”

sâmbătă, 8 august 2009

Lecţia finlandeză

„În primul rând, pentru a preda, candidatul trebuie să fi absolvit masteratul. Nivelul de salarizare, comparabil cu cel din Statele Unite, îndeamnă profesioniştii spre acest sector. Astfel, pentru fiecare post de profesor sunt 40 de candidaţi. De vreme ce în sistem intră elitele, s-a luat decizia inspirată de a li se da mână liberă.”
Condiţia cu masteratul dă rezultate pentru că la ei asta garantează o pregătire profesională reală. La noi masteratele se pot face şi prin „achiziţie contra cost”, dar şi prin studiu. La alegerea „clientului”. Aşa că o astfel de diplomă nu spune nimic despre calităţile, cunoştinţele, priceperile, abilităţile deţinătorului.
Dar nivelul de salarizare oferit (la ei) stimulează concurenţa şi oferă posibilitatea organizării de concursuri adevărate, în urma cărora ajung la catedră oameni capabili. Din păcate, concursurile noastre verifică doar capacitatea memoriei candidaţilor de a depozita teorii despre pedagogie şi nimic despre priceperea de a pune în practică ceva din ele.
Ultima observaţie din citatul de mai sus mi se pare însă esenţială şi cred că este primul lucru de schimbat în învăţământul românesc: acordarea încrederii profesorului. La noi, şi statul şi societatea civilă privesc şi tratează profesorul ca pe un potenţial infractor. În consecinţă, fiecare „îmbunătăţire” a legislaţiei învăţământului prevede o multiplicare a metodelor de control şi supracontrol al activităţilor cadrelor didactice care au astfel din ce în ce mai multe obligaţii birocratice cronofage, umplând dosar peste dosar cu hârtii inutile, prin care (chipurile) să-şi justifice activitatea şi salariul.
Şi nimeni nu vede că, de fapt, orice astfel de hârtie nu poate demonstra decât propria ei existenţă; nici pe departe calităţile profesorului respectiv.

Interviu degeaba

Andrei Pleşu: „România e veşnic în tranziţie”
Nu numai România, ci toată omenirea este în veşnică tranziţie. De fapt o veşnică transformare (nu evoluţie), nu o tranziţie propriu-zisă, care presupune un scop. De la Heraclit încoace ştim sigur că totul curge. Nimic nu a putut contrazice acest adevăr fundamental.
Totuşi unii îşi închipuie că există un scop, un ţel final spre care ne îndreptăm. Prostie evidentă, dar luată foarte în serios uneori, cu rezultate cumplite: a doua venire, reichul milenar, comunismul - viitorul luminos...
Iar interviul lui Pleşu este realmente interesant - multe observaţii corecte şi inteligente. Păcat că nu va folosi la nimic...

marți, 4 august 2009

Corb la corb...

Cred că singura noastră speranţă de a scăpa de tâlharii care au înhăţat ţara asta şi o ţin în continuare în feudalismul reinstaurat de bolşevici ar fi ca ei să se bage reciproc la puşcărie. Pentru că e absurd să credem că va veni un Făt-Frumos de pe Celălat Tărâm şi o să ne rezolve el problema. Iar noi, prin vot, n-am rezolvat nimic până acum, aşa că nu văd ce-am putea rezolva în viitor cu aceeaşi metodă.

Din fericire, tâlharii au o „calitate” esenţială: se încaieră ca chiorii când înhaţă o pradă.

Şi parcă începe să capete plauzibilitate scenariul ăsta, ţinând cont de certurile dintre ei, din ce în ce mai dese şi mai răsunătoare. Sunt ceva semne pozitive...

Vreo doi miniştri s-au pus foarte rău cu magistraţii şi nu-i văd bine după ce-şi vor părăsi fotoliile. Nu ştiu dacă s-o găsi vreun procuror suficient de milos/uituc să pună un NUP pe eventualul viitor dosar al lui Pogea.

Până de curând doar lătrau unii la alţii, dar acuma chiar au dat jos un ministru deşi era sprijinit de la Cotroceni. Sunt curios dacă vor îndrăzni să prelungească operaţia cu o anchetă penală.

A apărut, în sfârşit, propunerea să fie verificate şi cheltuielile, nu numai veniturile declarate de persoanele importante. E adevărat, doar din 2010 încolo, deci ce s-a furat până acum, e bun furat, iar hoţii respectivi sunt comersanţi oneşti.