luni, 9 mai 2011

Legea s’o caciu

Văd că toată lumea a sărit la beregata nefericitului ăla, care, crezându-se deputat (uninominal, nu ca prostovanii ăia de listaci!), vrea să facă o lege împotriva „scrisului dă la filme”. Chiar aşa, ce atâta scris? Că p’ormă mai trebuie şi citit – treabă din ce în ce mai grea, pe măsură ce cresc noi generaţii de români.
De-a dreptul sublimă mi se pare motivaţia principală din propunerea susamintită, şi anume că prin subtitrare se deteriorează limba română fiindcă în scris se folosesc „cuvinte noi” (de parcă în varianta vorbită s-ar folosi doar din alea vechi!), care-s tare periculoase, afectând ele însăşi identitatea naţională. Asta îmi aminteşte de iubitorul de balene pe care-l pomeneam cu altă ocazie. Adică dacă scriem prost, hai mai bine să nu mai scriem deloc, să nu ne mai chinuim să citim, că cititul e muncă grea şi degeaba – ce rost are să-l învăţăm?
Şi dacă mai vin ăia de la Iuropa să ne testeze cu PISA, măcar să-i lipsim de obiectu’ muncii!

Pe de altă parte, nu văd de ce ar fi necesară o lege în privinţa asta, că doar nu interzice nimeni unei televiziuni să renunţe la subtitrare în favoarea dublajului. Nu există nicio lege care să impună subtitrarea filmelor, aşa că dacă o televiziune va sesiza ca-şi poate creşte ratingul, va trece fără jenă la varianta dublajului, oricât ne-om da cu curu’ de pământ noi, ăştia, mai „intelectualii”. Eu cred că la asta se va ajunge cât de curând, ţinând cont că filmele pentru copii sunt deja dublate. Iar copiii cresc... şi imediat vor trece la telenovele... şi ei nu sunt obişnuiţi să citească subtitrarea... şi, uite-aşa, piaţa va cere dublaj, iar cererea trebuie satisfăcută că aşa zice marketingu’.